Pieile-roșii atacă în Dobrogea: Fugiți, fețe palide!

Filmul ultimilor 20 de ani de capitalism românesc s-a turnat ieri, într-un sat din Dobrogea: Cogealac. Un western, de bună seamă.

Pieile-roșii au atacat cu pietre moriștile de vânt pe care încercau să le ridice fețele palide. Cowboii au ripostat cu gloanțe de cau­ciuc. Povestea are tot ce trebuie pentru un scenariu hollywoodian (sau bollywoodian) de succes.
Agitatorul: primarul comunei, într-un conflict mai vechi cu investitorii
Melodrama: o dispută mai veche între doi competitori – CEZ și Iberdrola – pentru același teren.
Conflictul social: liderii locali se bat pe jurisdicții și taxe.

În plus însă, povestea are mai multe chei de lectură pentru realitatea din România și pentru istoria ultimilor 20 de ani.

1. Investițiile de miliarde în parcuri eoliene promiteau să devină noul Eldorado al României. Nu doar datorită vântului, ci și pentru că aici factorul uman aproape că nu intervine. În exuberanța dinaintea crizei, câțiva investitori chiar au apucat să-și înceapă proiectele. Au aflat rapid că factorul uman contează mai mult decât își imaginau. Factorul uman dă autorizațiile de construire, care se pot obține în 24 de ore sau niciodată, în funcție de starea vremii. Tot factorul uman aprobă racordarea la rețea, care ba se face, ba nu se face, pentru că electricitatea din hidrocentrale, utilă pentru echilibrarea sistemului, este cumpărată de „băieții deștepți”, evident ieftin. Şi chiar dacă cineva reușește să treacă peste aceste două bariere, nu e încă timpul să se simtă în siguranță în mijlocul câmpului, în spatele gardului, între giganții săi automatizați. Peste gard pot zbura bolovani.

2. Structura administrativă e făcută parcă împotriva intereselor cetățeanului. În cazul menționat, localnicii se arătau nemulțumiți că autorizația de construire a fost emisă de județ, și nu de comună. Consiliul Județean a replicat că aceasta este regula atunci când o construcție se întinde în mai multe comune. Şi pentru unii, și pentru ceilalți singura miză era să încaseze o taxă. Nici unii, nici alții nu oferă ceva în schimb și nu știu pentru ce să folosească banii în afară de acoperirea nevoilor proprii. Prea mică pentru a asigura servicii sociale de bază, cum e asistența sanitară, o comună are însă printre atribuții emiterea autorizațiilor de construire, hârtii de care un om are nevoie o dată sau de două ori în viață. Atribuția pare mai degrabă gândită pentru a justifica existența primarului, a câtorva zeci de funcționari și a sute de asistați social, structură piramidală care domină aproape fiecare comună din România.

Citește continuarea în România Liberă