Videanu și Observatorul Prețurilor: Cât de mică e distanța dintre nerozie și bun-simț

Dacă de altceva nu e în stare, poate Guvernul reușește măcar să facă un comparator de prețuri.

“Avem în evaluare la Ministerul Economiei un proiect «Observatorul prețurilor». Vom monitoriza în peste 1.400 de puncte prețurile, iar acolo unde vor fi derapaje va interveni Agenția pentru Protecția Consumatorului”, spunea Adriean Videanu, încercând parcă să-și maimuțărească titulatura de ministru al economiei. Evident, să sugerezi controlul prețurilor într-o țară care se pretinde economie de piață e cel puțin caraghios.
“Nicio autoritate a statului nu va interveni în decizia unui comerciant sau a unui consumator, dacă evident aceștia respectă legea. Observatorul se dorește a fi o măsură de natură administrativă și preventivă pentru corecta informare a cetățeanului”, a nuanțat azi același personaj. Chiar dacă renunță greu la reflexele autoritariste, diferența de sens e de la cer la pământ.

De ce legea nu folosește la nimic
Controlul prețurilor sub amenințarea Protecției Consumatorului este o aberație, pentru că instituția n-are nicio atribuție asupra prețurilor. Amenințarea cu Consiliul Concurenței are – ce-i drept – acoperire legală, dar e ușor frivolă. Teoretic, se poate presupune că inspectorilor anti-trust le va fi mai ușor să găsească carteluri. Practic, asta se poate întâmpla doar dacă într-adevăr nu se constată diferențe de preț. Când doar o parte dintre producători au prețuri mai mari, ei nu pot fi sancționați legal. Pot fi însă sancționați de piață.

Se poate chiar mai simplu
În realitate, diferențele de preț chiar există. De aceea, afișarea lor centralizată e un lucru absolut firesc, chiar necesar. Era și mai bine dacă o făcea o asociație de consumatori sau o entitate privată, așa cum se întâmplă deja cu comparatoarele de prețuri pentru magazinele online. Însă, cât timp asta nu se întâmplă, este perfect legitim ca o instituție a statului să-și asume inițiativa. Dacă ar vrea să-și ușureze munca, Videanu ar trebui să ceară eșantioanele folosite de INS pentru calculul inflație și să le facă publice.

Cât de importantă e metodologia
De la teorie la practică, distanța este mare. Dacă măsura va justifica un nou aparat birocratic, umplut de nepoți și nepoate pe toate funcțiile posibile, care să centralizeze niște aiureli ilizibile, mai bine lipsă. Regula de cost ar trebui să fie simplă: costuri zero. Statul are suficiente resurse neutilizate, ăsta e un proiect care cere creier, nu bani. Acum vom vedea exact cât creier are.

Vor scădea prețurile?
Dacă e îndeplinită condiția de mai sus – da, cu siguranță. E imposibil de stabilit cu cât, însă nici nu contează. Bine împachetată, informația poate fi valoroasă în sine. Într-o primă etapă, clienții vor găsi cel mai mic preț și deja scopul direct a fost atins. Ulterior, competitorii vor fi forțați să se alinieze, ceea ce va avea ca efect indirect atenuarea inflației. Asimetria informațională și comoditatea sunt acum principalele motive pentru care apar diferențe mari de preț la produse similare.

P.S. Oricum, nu e cazul să exagerăm cu efectele. În ilustrație, exemplul Greciei, care are sezoane firești de inflație și deflație lunară de sub 1%. 7% poate fi cel mult o excepție.