Ospătar! Câte vase trebuie să spăl după doi ani cu alegeri?

La sfârșitul lui 1992, cursul dolarului a stat la 430 de lei timp de trei luni. Până în martie 1993, a sărit cu 50%, pe fondul inflației galopante. În 1993, prețurile au crescut cu aproape 300%.

La sfârșitul lui 1996, dolarul s-a învârtit în jurul pragului de 3.200 de lei. Până în februarie 1997, s-a dublat. În 1997, prețurile au crescut cu 150%. Cu deficite bugetare de peste 4% și deficite cvasifiscale mai mari de 8%, 1992 și 1996 au definit noțiunea de “an electoral” în România.

Au urmat 12 ani de pauză. 2000 și 2004 au fost ghidonați prudent de Mugur Isărescu, respectiv Mihai Tănăsescu. Până în 2008 și 2009, România a uitat ce înseamnă an electoral. Acum, suntem la sfârșitul a doi ani electorali consecutivi. După 5,5% deficit (pe datele actualizate ieri) într-un an de creștere economică, urmează încă cel puțin 7,3% într-un an de prăbușire. Şi nota de plată. În teorie, sunt trei ajustări posibile într-o astfel de situație.

1. INFLAŢIE. În 1993, după ce BNR a finanțat deficitul prin emisiune monetară, am experimentat creșterea logaritmică exponențială a prețurilor.

2. DEPRECIERE. În 1997, când devenise clar că inflația este răul cel mai mare, derapajul a fost absorbit într-o proporție ceva mai mare de cursul valutar. Bulgarii experimentau deja punctul 3.

3. ÎNCETARE DE PLĂŢI INTERNE! În 2010, România va fi pe un traseu financiar destul de clar către euro și nu își mai permite nici creșteri de prețuri, nici un derapaj suplimentar pe cursul valutar. BNR are rezerve suficiente pentru ca să protejeze un nivel de curs. Bugetul, însă, va rămâne fără surse de finanțare sustenabile. După doi ani de risipă, curba de sacrificiu are acum forma unui vârf de ac.
Primele împunsături au apărut deja: profesori neplătiți, spitale fără medicamente, pensii și ajutoare sociale întârziate. Asta, în condițiile în care sursele pentru acoperirea deficitului bugetar, teoretic, există. Ce denotă această situație?

1. Că se fac plăți nebugetate care golesc conturile administrației, iar aceste găuri se vor vedea abia anul viitor. Așa cum anul acesta s-a văzut că deficitul din 2008 a fost 5,2%, reevaluat la 5,4%, iar acum, la 5,5%.

2. Că preocuparea Ministerului de Finanțe este să spargă situația generală proastă în cazuri cât mai disperate și mai difuze, pentru a nu i se observa amploarea. Şi că prioritare nu mai sunt pomenile electorale pentru mulțime, ci acelea pentru “elite”: RAFO, regii asfaltului etc.

3. Că anul viitor (sau chiar la sfârșitul acestui an), când se va produce ruptura, România va fi în situația de a concedia masiv bugetari, de ordinul sutelor de mii, sau de a tăia masiv din salarii și pensii, de ordinul zecilor de procente.

Nota de plată de la anul va fi umflată de sacoșe întregi cu sarmale și mititei, cârnați dintre cei mai lungi, whiskey la prima oră și ceva droguri ușoare. Bani nu sunt, este timpul pentru spălat vase.

Articolul a fost publicat în Business Standard

Update: Citește și

Radu Georgescu: Compania și politica

Dan Şelaru: Indicele de guvernabilitate

Bogdan Glăvan: Unde sunt specialiștii de altădată?

Mihai Marcu: Vom eșua în stagflație?

Cristian Orgonaș:  Intr-un an de criza, datoria guvernamentala a crescut cu o suma de 2.4 ori mai mare decat soldul economiilor populatiei la banci

Răzvan Pascu: Culmea economiei: Privatul salvează statul!?