Stat, privat, când vor crește iar salariile?
Prețuri mari – servicii proaste, pe scurt, rețeta falimentului. Nici măcar statul nu poate scăpa de asta la nesfârșit.
Iar dacă salariile la stat au crescut mult mai repede decât permitea productivitatea, ajustarea e la rândul său mai dură. Acum, a venit nota de plată. Da, plătesc toți bugetarii în mod egal deși n-ar trebui. Da, o mică parte din nota de plată este preluată și de sectorul privat. Dar asta contează mai puțin. Nu puteam trăi la nesfârșit din împrumuturi. Cu adevărat importantă este redistribuția veniturilor în funcție de productivitate, care ar trebui să urmeze.
Unele companii vor rămâne fără clientul de lux – statul – care nu se prea uită pentru ce și câți bani plătește.
Altele vor rămâne fără o pătură groasă de clienți – bugetarii – și vor fi forțate să ajusteze prețurile. Scăderi generalizate de prețuri în anumite zone nu sunt excluse. Sigur, nu suficient cât să acopere pierderea de venituri. Banii și prețurile sunt doar o rezultantă matematică. Cu adevărat, contează alte două lucruri: productivitatea și competiția.
Competiția este cea care forțează vânzătorii să ofere valoare pentru cumpărători, fie că asta înseamnă prețuri mici, calitate ridicată sau servicii bune. Tot competiția îi forțează să-și facă calcule pe termen lung. O marjă mare de profit azi poate lua două direcții extreme pe termen lung: fie risipă urmată de faliment, fie investiții care atrag productivitate mai mare.
Iar productivitatea este punctul dureros și aproape nedrept al economiei. Pentru că până și angajații productivi, uneori la niveluri egale sau superioare celor din Vest, sunt plătiți la nivelul pieței românești. De ce? Pentru că și în capitalism funcționează un sistem de redistribuire a resurselor. Unul bazat pe proximitate, mult mai eficient decât cel comunist. Orice injecție de capital este, ușor, absorbită de furnizori, de clienți sau de aparatul birocratic, chiar și atunci când acestea din urmă rămân cu productivitatea la genunchiul broaștei. Invers, orice retragere de capital este simțită, mai mult sau mai puțin, de toată lumea.
În teoria economică, una dintre manifestările fenomenului este cunoscută sub numele “efectul Balassa-Samuelson”. Câștigurile de productivitate în industrie se traduc în scumpiri ale serviciior. Pare să n-aibă nicio noimă, dar explicația e simplă. În momentul în care productivitatea muncii crește iar fabricile se bat pe muncitori cu salarii mai mari, angajații din servicii nu mai acceptă să muncească decât pentru venituri echivalente. Dacă nu le obțin, preferă să se recalifice în industrie și să pună astfel presiune pe veniturile abia câștigate ale muncitorilor.
La fel, abia în momentul în care productivitatea din sectorul privat va crește substanțial vom putea vorbi din nou de creșteri de salarii.
Cantitativ, sectorul privat s-a ajustat primul. Acum se ajustează sectorul public, tot cantitativ. Va urma ajustarea calitativă a sectorului privat. Abia după aceea vom putea cere calitate în schimbul taxelor plătite la stat.
Articol publicat în revista Corso
Scuze dar am o nelamurire:
Daca cifrele publicate sunt corecte, ce cauta Grecia la >100 % iar Japonia la 99%?
Cred ca pe undeva s-a strecurat o greseala. Daca productivitatea muncii e aceeasi ca a Germaniei atunci grecii trebuiau sa risipeasca mult mai mult sa ajunga in situatia asta.
@Gabi
Nu e o greșeală. Grecii chiar muncesc mult, bine și pe bani mai puțini. Au avut un salt de productivitate mai rapid chiar decât al irlandezilor până acum câțiva ani.
Statul i-a îngropat.
La japonezi e, într-adevăr, surprinzător că sunt la media UE27, dar era clar că sunt sub UE15.
Cum se calculeaza productivitatea muncii?
@kaboom
“GDP in Purchasing Power Standards (PPS) per person employed”
La noi deficitul de munca are o incarcatura cultruala puternica. Si asta dintr-un simplu motiv. Romanului pur si simplu ii place sa stea, sa nu faca nimic. Stiti cum se vede asta? Cati maturatori de strada sau cei care strang gunoiul menajer sunt romani? Un pic mai albi? Asa se vede unde lumea se speteste sa nu de munca.
PS Prefera sa faca treaba asta in alte tari pentru ca acolo nu-i vede nici un vecin.
[...] Intregul articol aici: http://www.riscograma.ro/2359/stat-privat-cand-vor-cre%C8%99te-iar-salariile/ [...]
Excelent articol, domnule Davidescu. Acuma, cum ii facem pe romani sa inteleaga lucru asta? Cum le explicam ca nu mai pot sa frece menta, ca a venit vremea sa puna osul la munca?
“Pentru că până și angajații productivi, uneori la niveluri egale sau superioare celor din Vest, sunt plătiți la nivelul pieței românești.”
…si uite-asa descoperim mecanismul care IMPIEDICA sporirea productivitatii la noi, EXACT conform principiului din vremea odiosinistrei dictaturi: daca oricat as fi de productiv ei doar se fac ca ma platesc, exact la fel ca pt colegii care “o iau mai usurel”, de ce (Buiiip!) sa ma consum, cand TOT CAM ATAT primesc si daca am o productivitate mai mare, si daca imi ramane mai mica? Nu mai bine ma fac si eu ca muncesc?
DE CE credeti ca exact aceeasi persoana care MUNCIND in tarile vestice (era sa scriu “civilizate”) (nu ma refer la cei plecati acolo ca sa castige bani pe alte cai) castiga bine – dovada a faptului ca acolo munceste bine – atunci cand se reintoarce in tara, ca angajat rapid ajunge din nou sa nu mai dea productivitate, pt ca ulterior, dupa trecerea in regim de lucru doar pt sine (sa zicem in calitate de persoana fizica autorizata) productivitatea sa-i creasca din nou, poate chiar mai mult decat atunci cand lucra “in vest”?
(DUMNEATA personal CAT DE MARE productivitate ai avea daca ai constata ca indiferent de sporirea productivitatii proprii plata e tot cam pe-acolo?)
Da, e necesara sporirea productivitatii, si – are dreptate Anda – pt asta e nevoie de o schimbare de mentalitate a lucratorilor, dar aceasta nu va fi obtinuta pana nu se va schimba intai mentalitatea celor de care depinde cuantumul salariului acordat: n-ai decat ca in calitate de angajator – intocmai ca in celelalte tari – sa nu oferi salarii mici, ci sa platesti angajatul bine si sa-i conditionezi obtinerea platii de cantitatea de produs obtinut, in caz contrar “punandu-l pe liber”, si la poarta firmei va fi coada de oameni dornici sa se angajeze pe asa venit mare. In aceste conditii ce credeti: productivitatea muncii salariatilor din firma ta va creste, sau nu?
EU cel putin, daca as mai ajunge sa ma angajez vreodata la altcineva, n-as mai accepta ca intai “sa trag” eu tare ca sa dovedesc faptul ca merit, si abia apoi sa constat daca imi este marit salariul sau nu, ci as munci doar la nivelul corespunzator platii din acel moment (pana la limita capacitatii mele) – iar daca n-as face fata ritmului cerut (si corespunzator platii), desi as regreta, n-ar fi suparare ca ma trimite in alta parte unde solicitarile (si plata) sunt mai mici.
>GDP in Purchasing Power Standards (PPS) per person employed
A, OK – deci e ajustat la preturile si puterea de cumparare locala, de-aia stau grecii asa de bine.
Ar fi interesanta totusi si o statistica strict in termeni “nominali absoluti” si nu relativi …
Problema productivității nu ține de lucrătorii înșiși, ci de cei care le organizează munca. Rezultatele foarte proaste din RO. au fost rezumate acum câțiva ani de un titlu de ziar: “se muncește mult, prost și pe degeaba”. Cantitatea de muncă există, este prestată, dar valoarea ei este redusă. De exemplu, poți să pui 10 oameni să mute o stivă de cărămizi 20 de metri mai încolo, la sfârșitul zilei or să fie terminați de-atâta muncă, dar valoarea acelei munci este zero. Cel care le organizează munca ar fi trebuit să dispună de la bun început descărcarea din camion a paleților cu cărămizi în locația corectă, cu costuri zero. Cam asta e problema în toată România, inclusiv în domeniul privat. Munca se efectuează ca scop în sine, fără a evalua anticipat valoarea sau non-valoarea ei.