De ce e statul manager prost chiar și când nu fură

26-04-2010 1905 15

Experiența practică a demonstrat cu prisosință că de la stat se fură mai eficient. Însă chiar și dacă nu s-ar fura, tot există trei conflicte de interese majore.

1. Conflictul proprietar-creditor

Orice companie datorează impozite, iar garanția ultimă o reprezintă proprietatea asupra acțiunilor. Compania care nu reușește sistematic să-și achite taxele intră în insolvență iar banii sunt recuperați de la cumpărător în dauna fostului proprietar.

Însă atunci când creditorul este și proprietar, nu-i mai rămâne decât să se execute pe sine și să se uite lung după gaura pe care a mutat-o de la un buzunar la altul. (Din același motiv, băncile evită sau le e chiar interzis să dețină acțiuni la firmele împrumutate).

Cel mai notoriu exemplu de impas fiscal – Termoelectrica, cu faimoasele datorii care au fost șterse, pentru că de fapt banii nu au existat niciodată așa că nu aveau de unde să fie recuperați.

Contrar intuiției, un stat care deține companii nu este mai puternic ci mai slab. Pentru că se leagă la mâini și renunță la cea mai puternică pârghie de constrângere: exproprierea și revânzarea.

2. Conflictul proprietar-manager

Tot timpul există companii care performează bine și companii care pierd bani. Şi tot timpul există companii care trec dintr-o categorie în alta. Însă principalul mecanism care poate duce la redresare este disponibilitatea acționarului de-a renunța la proprietate atunci când nu mai este mulțumit de rezultate.

Pe măsură ce prețul acțiunii scade, devin tot mai interesați cumpărători care știu exact ce potențial are afacerea și ce manageri să numească pentru a-și atinge scopul. Însă dacă acționarul nu este dispus să vândă, compania are mai puține șanse de redresare și mai multe să sfârșească trist.

Cazul Petrom: A fost cumpărat ieftin? Evident! Cumpărătorul a știut exact ce cumpără, de ce și cum și a reușit să își recupereze banii rapid. A fost vândut ieftin? Nici vorbă. Oricine putea să cumpere de pe bursă acțiuni și să ridice prețul, însă asta nu s-a întâmplat. De ce? Pentru că la cum arăta managementul atunci pentru aproape toată lumea (inclusiv “comisia de privatizare”, cea care a fost de acord cu detaliile păguboase), fiecare zece bani în plus riscau să se dovedească irosiți.

Eventualul “management privat” – o companie care-și pune în joc reputația – poate fi mai eficient, poate fura mai puțin, dar tot nu rezolvă acest conflict. Managerul are același confort suveran: dacă acționarul nu e dispus să vândă, nu există nici șanse să vină un patron mai inteligent, cu propriile exigențe.

3. Conflictul proprietar-client
La o companie de stat, acționarii văd lucrurile mai ușor și mai direct din postura de consumatori. O rafinărie trebuie să vândă benzină cât mai ieftină, o bancă trebuie să ceară dobânzi cât mai mici, gazul sau curentul trebuie vândute la prețul de producție, nu la cel de piață.

Cazul Hidroelectrica: jumătate din încasările potențiale se pierd, pentru că Mwh este vândut la nivelul costurilor. Însă în costuri nu mai este inclus profitul uriaș pe care îl are o hidrocentrală după amortizări. Mai rău, doar 30% din producție este vândută ieftin acționarilor. 70% este vândută și mai ieftin, “băieților deștepți”.

Un astfel de comportament poate avantaja consumatorii, adică în cel mai bun caz o parte din cetățeni. În schimb, el dezavantajează proprietarii, adică pe toți cetățenii.

Articol publicat în revista Corso

26-04-2010 1905 15
ALTE ARTICOLE CARE TE-AR PUTEA INTERESA » » »