Reforma sănătății, SUA vs. România: povestea a două eșecuri

Ce are România de învățat din experimentul Obama, de la celălalt capăt al axei dezastrului.

A durat 100 de ani până când americanii au reușit să cadă de acord că le trebuie îngrijire medicală universală. De fapt, nu ce se înțelege în mod normal prin asta ci un sistem complicat de subvenții și constrângeri care să împartă între mai mulți cele 16% din PIB strânse de sistemul medical.
Cine beneficiază? O parte dintre cei 45 de milioane de americani care nu sunt nici destul de înstăriți ca să-și permită asigurare, nici sub pragul sărăciei cât să intre în programele de protecție socială (Medicaid), nici destul de bătrâni încât să fie asigurați automat (Medicare). Rămân pe dinafară doar 15 milioane, în principal cei care își permit asigurarea dar cred că nu au nevoie de ea.

De unde bani? De la cei considerați bogați. Fie indirect, prin impozite, fie direct, prin taxarea suplimentară a polițelor scumpe. În total, 150 de miliarde de dolari pe an în primii șase ani, care se adaugă la cele 2300 de miliarde cheltuite deja. Mai departe, administrația Obama speră să apară economiile. Mda, la ei chiar și „stânga” se gândește la finanțare sustenabilă pe termen lung.

Deja, jumătate din cei 16% vin din fonduri publice. Doar ponderea de 8% asigurată de guvern este suficientă în alte țări pentru sisteme de sănătate performante. Cât de performante? În schimbul banilor mulți plătiți pentru sănătate americanii au parte de o disponibilitate și calitate a serviciilor superioară față de majoritatea statelor dezvoltate. Media iese însă mai prost la indicatorii de bază, ca speranța de viață sau mortalitatea infantilă.

La baza reformei a stat argumentul solidarității, însă decisivă a fost certitudinea că, orice s-ar întâmpla, lucrurile nu mai pot continua așa. Cheltuielile pentru sănătate ar urma să ajungă la 20% din PIB în 2020. Ruinător, spune chiar Warren Buffett. Adevărata reformă se va produce de la sine, când sistemul se va plia pe realitate, în unul din două moduri. Fie legiuitorii vor obține efectul dorit, adică eliminarea unor ineficiențe, fie cheltuielile vor continua să crească iar sistemul se va prăbuși sub propria greutate.

Ce are de învățat România din experiența americană?
Direct, mai nimic: Cu derizoriul 3,6% din PIB pentru sănătate ar fi bine chiar și să repete o parte din erorile SUA.
Indirect, cât o duce capul: De la cum trebuie construite politicile publice până la ce înseamnă să țintești rezultatele.

1. Sursa de finanțare. Toate promisiunile de până acum, gen 6-8-10% din PIB, sunt apă de ploaie dacă nu există păgubiți. De unde luăm diferența? Variantele care să îndestuleze sunt puține și ruinătoare politic: funcționari, militari, profesori, pensionari. „Sporurile și pensiile nesimțite”? Gargară! Alte variante realiste? Impozit direcționat – deja, o asigurare se plătește: 10,7%, angajat+angajator, se mai pot muta niște procente aici: cum ar fi dacă toate impozitele pe venit s-ar împărți între educație și sănătate?.
Sau investiții mai mici din bani publici, că oricum se dau prost.
Sau statul se apucă să vândă tot ce mai are, până la sârma ghimpată de pe granițe.

2. Apropo de vândut! Chiar dacă finanțarea e publică, nu înseamnă că operarea nu poate să fie privată. Modelul s-a aplicat deja cu succes în cazul medicilor de familie. Foarte probabil (e nevoie de niște studii de impact), câștigul de productivitate va fi mai mare decât profitul „privatului”.

3. Standarde diferențiate de tratament. Egalitatea duce la dezastru: inflație (de șpăgi) sau penurie (de medici). Este firesc ca pacienții care contribuie cel mai mult să aibă parte de medicii cei mai buni. Un motiv în plus pentru pacient să-și declare integral veniturile, pe care acum le ascunde ca să strângă șpaga. Şi o presiune în plus pentru medici să intre în competiție și să livreze un serviciu cât mai bun.

Ce arată statistica despre discrepanțele mondiale de performanță în sănătate. Via Dan Șelaru.