Ce poate și ce nu poate să facă noul șef al Guvernului
Cu alegerile terminate, președinte validat și o majoritate – fie ea fragilă – în Parlament, România a reintrat în calendarul normal. Guvernul își face deja bagajele și își rezervă biletele să se întoarcă în România.
Vorbim de FMI, principalul creditor al României. Şi este doar o chestiune de ore până când purtătorul de cuvânt al principalului creditor, adică premierul, va fi nominalizat.
(Update: And the winner is… Emil Boc)
Cam acesta este rolul prim-ministrului cel puţin pentru următorul an. Să pună în aplicare planul de finanţare al creditorului, exact ca un administrator special. Este un motiv de liniște pentru investitorii care nu mai au încredere în capacitatea politicienilor autohtoni dea conduce ţara în criză. Dar este și un motiv de liniște pentru partidele care se întreabă care dintre competitorii politici ar trebui să deconteze criza. Pot sta liniștiţi: au ocazia să dea vina pe FMI. Sigur, este posibil ca premierul și miniștrii luaţi individual să nu supravieţuiască politic. Este un sacrificiu prea mare pentru ţară și partid? Probabil că nu.
Cum arată 2010? În primul rând, România are de plătit 12 facturi și 12 restanţe lunare. Restanţele vin din recesiunea care a început încă de la sfârșitul lui 2008. Facturile vin din faptul că stagnarea economică este cel mai bun scenariu pentru 2010. Altfel spus, 2010 va fi, în cel mai bun caz, la fel de slab ca 2007. Şi asta, strict la nivel de cifre.
Pentru că, în structură, anul viitor va semăna mai degrabă cu 2004. Şomaj ridicat, investiţii puţine și un nivel redus al sumelor disponibile pentru consum. Diferenţa: În 2004, deficitul bugetar a fost de doar 1,7%. În 2010, cel mai rău scenariu indică 9%. Iar cel mai bun, puţin sub 6%.
Cele trei puncte procentuale raportate la PIB nu par mult. Însă, raportate la bugetul general consolidat, ele înseamnă aproape 10% din cheltuieli. Adică spre 3 miliarde de euro. Iar preferinţa premierului-FMI este simplă și legitimă: Decât să se taie din investiţii, sau din sumele datorate companiilor, sau să fie drenată toată lichiditatea din piaţa monetară, sau să fie compromis cursul valutar, mai bine se umblă la cheltuielile cu personalul. Este treaba „purtătorului de cuvânt” să decidă dacă preferă să facă concedieri sau să taie din salarii. La fel cum este treaba lui să decidă dacă vrea să umble la impozite, adică să ia de la cei puţini care produc pentru a-i satisface pe cei mulţi care consumă.
Cam aici se oprește libertatea de mișcare a celui pe care Traian Băsescu urmează să îl desemneze. Înţelepciune și succes!
Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România (foto: Viorel Dudău/Business Standard)
[...]
vezi toate articolele de Lucian Davidescu azi la 20:50 comenteaza acum 2 vizualizari.Detalii, aiciCu alegerile terminate, președinte validat și o majoritate – fie ea fragilă – în Parlament, [...]
sa spunem ca mai pleaca din Romania inca vreo cateva sute de mii de persoane din randul celor apti de munca, asa cum au plecat si cei aprox. 4 milioane; ca indraznetii care au reusit sa puna pe picioare o afacere nu mai reusesc sa suporte taxele, impozitele si dau faliment; ca numarul somerilor si al pensionarilor crescand, acestea catogorii vor impovara si mai mult statul; ca firmele straine care au dezvoltat o afacere in Romania isi strang jucariile si pleaca in alte tari, cu mana de munca mai ieftina. in aceasta situatie, ce se va intampla cu tara?
de unde isi vor mai lua banii cei de la FMI?
ce masuri poate lua statul in aceste conditii?
liliana, fa-ti cruce si scuipa in san. Crezi ca nu-i destul de sumbru tabloul pictat in articol, mai tre’ sa vii si dumneata Cassandra sa mai “versi un pic de negru” ca sa mai intuneci nitel imaginea? Fereasca Sfantul sa se adevereasca toate previziunile astea, ca suntem MULTI cei care in cazul asta devenim NUMA’ BUNI sa ne punem latul de gat.
N-ajunge faptul ca ORICUM, oricat de bine-ar duce-o economia DE ACUM INAINTE, noi, NOI, ca persoane, tot ponoase vom trage, caci urmeaza sa vina scadente la restituirea imprumuturilor?
Eu am mai trait odata aceasta “intunecare a imaginii”, cand dupa relativa relaxare si abundenta de la inceputul anilor ’70 urmase “strangerea surubului” din anii ’80.