Ce tabără conduce România în războiul agricol din UE

Dacian Cioloș, românul care a fost nominalizat pe postul de comisar european pentru agricultură, va gestiona unul dintre miturile fondatoare ale UE, cel mai mare buget, dar și una dintre cele mai mari controverse. Ce înseamnă asta:

Puțină istorie!

Pe scurt, 40 miliarde euro, adică 40% din bugetul Uniunii Europene. Pe lung, Politica Agricolă Comună, un monstru născut din foame, ținut în viață de frică și care rezistă din inerție.

Foame, anii ’60: Securitatea alimentară a fost prima rațiune a sectorului care consuma inițial 80% din bugetul UE, după câteva perioade de criză alimentară venite la scurt timp după război. O primă negociere franco-germană a pus bazele politicii de acum. Germania urma să subvenționeze agricultua extensivă franceză, în schimbul liberului acces pentru produsele industriale proprii.

Frică, anii ’80: Creșterea productivității industriale a făcut agricultura nerentabilă în condiții de piață. Ar fi fost mai ieftine importurile din lumea a treia, dacă țăranii francezi, germani etc. și-ar fi lăsat pământul pârloagă și s-ar fi apucat de altceva. Politica Agricolă Comună și-a păstrat însă scopul: Nu vrem să depindem de alții. Marea Britanie, însă, s-a smuls din această schemă când Margaret Thatcer a negociat o rambursare anuală masivă de fonduri comunitare, în nume propriu. Rațiunea: “Nu vrem să-i ținem în spate pe francezi”

Inerție, anii ’90-2000: Surplusurile constante, inutile, distorsionarea pieței și productivitatea în scădere au arătat că subvențiile ajunseseră să facă mai mult rău decât bine. Însă Europa era deja polarizată pe vechiul model de dezvoltare, iar Politica Agricolă Comună a devenit o problemă socială nu pentru beneficiari ci în primul rând pentru producători. În principal, în “flancul sudic”: Franța, Spania, Italia, Grecia și Portugalia.

Cine plătește: Cea mai mare contribuție totală, Germania, adică finanțatorul principal al UE. Cea mai mare contribuție pe cap de locuitor, Olanda, adică țara cu agricultura ce mai eficientă. Cel mai mare opozant, Marea Britanie, cu o pondere a agriculturii atât de mică în PIB încât a acăpătat alergie la politica agricolă comună.

Există, în linii mari, trei alternative la actuala politică agricolă:

1. Mai puțini bani pentru subvenții curente, mai mulți bani pentru investiții agricole.

2. Mai puțini bani pentru agricultură, mai mulți pentru proiecte de infrastructură.

3. Mai puține taxe și subvenții, mai multă libertate de piață.

Extinderea UE a complicat însă și mai mult problemele. În numele egalității de șanse, politica agricolă a fost păstrată aproape de linia conservatoare, iar noii intrați au beneficiat de același tip de subvenții: mai mici, dar la fel de certe. Însă eforturile de reformă au continuat, iar actualul comisar, daneza Mariann Fischer Boel, ar fi dorit eliminarea completă a subvențiilor.

Enter, Romania: Cu susținerea Franței, Dacian Cioloș a fost nominalizat pentru postul de comisar: Un pas mic înainte pentru conservatori, un pas uriaș înapoi pentru plutonul reformist condus de Marea Britanie: “Franța are doi comisari”, au răbufnit englezii. Nu înseamnă că șeful comisiei va putea lua decizii de unul singur, însă pentru Franța și linia conservatoare este un punct politic câștigat.

Să fie clar! Pentru România, strategia conservatoare este avantajoasă. Mai ales pe termen scurt și mediu:

1. Pe termen scurt, România rămâne nu doar beneficiar net ci primește și o alocare mare de fonduri, pe model Francez.

2. Pe termen mediu, trebuie desigur să-și rezolve problemele cu absorbția dar și problemele structurale din agricultură, pentru a putea ajunge la o poziție suficient de solidă, similară cu a Germaniei.

3. Şi, la fel de evident, pe termen lung România și-ar putea dori să-și permită o postură de detașare zeflemitoare, ca a Marii Britanii, când agricultura ar deveni neglijabilă în economie.

Bugetul total al UE 2007-2013 (sursa: Comisia Europeană)